Puterea Credinței și Ironia Destinului: Povestea lui Ion Diaconescu
În februarie 1948, în clădirea fostului Arsenal din București, Tribunalul Militar pronunța sentința în lotul PNŢ- Ion Diaconescu. În aceeași clădire, cu un deceniu în urmă, se desfășurase procesul lui Codreanu, într-o atmosferă similară de farsă judiciară. Sentințele pronunțate erau grele: 10 ani, 15 ani, 20 de ani. Cu toate acestea, reacția celor condamnați a fost una neașteptată. În loc de disperare, au primit vestea cu aplauze, cu o intensitate direct proporțională cu durata pedepselor.
Naivitate sau Curaj?
Explicația acestei reacții surprinzătoare este la fel de neobișnuită. Cei condamnați erau convinși că situația se va rezolva în scurt timp și că acest proces va rămâne ca o pagină glorioasă în biografia fiecăruia dintre ei. În aceste condiții, cei care primiseră pedepse mai mici priveau cu invidie spre cei „norocoși”, care au primit pedepse mai grele. În mintea lor, toți vor părăsi în același moment închisoarea, dar imaginea unui om condamnat la 20 de ani de detenție va fi percepută diferit de cea a unui om condamnat la 5 ani.
Reflecții Retrospective
În 1985, când Ion Diaconescu a scris memoriile sale, comunismul părea etern. Privind retrospectiv, convingerile celor din 1948 par naive. Cu toate acestea, în acel moment, nimeni nu și-ar fi putut imagina că lucrurile vor evolua într-un mod atât de neașteptat. În ciuda acestei aparente naivități, credința lor a fost esențială pentru a rezista la calvarul detenției de 15-20 de ani.
Un Joc al Destinului
În 1948, inculpații aveau experiența proceselor politice anterioare. Știau că ceea ce părea etern în 1938 a devenit trecător în 1940. În acest context, nu este surprinzător că deținuții din 1948 credeau că pedepsele de atunci vor deveni în curând dovezi ale martirajului lor. Într-adevăr, în doar cinci ani de la scrierea memoriilor sale, Ion Diaconescu devenea unul dintre liderii PNŢCD, folosind sentința din 1948 ca argument pentru revendicarea puterii.
Trădarea și Politica
În lumea politică, trădarea și lepădarea sunt fenomene frecvente, dar nu mai puțin dezgustătoare. În 2014, Mihai Răzvan Ungureanu, un om care ajunsese în vârf datorită lui Traian Băsescu, îl călca în picioare pe acesta într-o încercare de a-și asigura propria supraviețuire politică. Această trădare nu numai că ridică întrebări morale, dar și pune la îndoială inteligența politică a lui Ungureanu.
Sursa: Top Secret Craiova